„Dar eu sunt a nimănui și mă numesc Moldova”

În curând e 27 martie și cine mai știe câți ani se împlinesc de la Unirea Basarabiei cu România. Sărbătorim unii. Ca de obicei punem accent pe numărul de ani care au trecut de atunci și lăsăm comentarii pline de regret pe unde avem ocazia și poate mai cântăm un „deșteaptă-te române” pe ici pe colo, mai legăm un mic drapel de mână și poate chiar ne alăturăm „Tinerilor Moldovei” care trăiesc cu gândul în România Mare, inexistentă la moment.

Niște lucruri de menționat: nici Basarabia nu mai e aceea de la 1918 (și fizic și spiritual) și nici moldoveanul nu mai e român. Nici limba română nu mai știe unde îi e casa și nici noi nu mai știm cine suntem. Noi doar știm că avem probleme și chiar această celebrare e o problemă în sine. Oamenii se pierd în argumente și invoacă istoria, și personalități, și evenimente, pe care da, n-ai cum să le negi. Dar oamenii prea se lasă copleșiți de sentimente și emoții. Realitatea e alta și așa cum e ea, nu ne permite ca o eventuală Unire în anul două mii și un pic să fie asemănată cu ceea ce s-a întâmplat la 1918.

Nu vreau să-mi atrag huiduieli din parte unioniștilor, dar un lucru e sigur, noi nu avem identitate. De câte ori, nu mi s-a întâmplat să fiu întrebată de străini: Voi în Moldova vorbiți rusa? Nu.., româna! Dar ce legătură aveți cu românii? Și se începe.. „Once upon a time..” Și la urmă concluzia lor: „Voi nu aveți o limbă a voastră?” Și eu.. Nu, pentru că noi nu am fost predestinați să fim așa de capul nostru pe Pământ. Și da, îmi recunosc istoria și apartenența latină și iubesc limba română și știu că a suferit biata de ea multe ofense, dar eu privesc dintr-o perspectivă mai largă lucrurile, din perspectiva pseudo-poporului independent din fosta Basarabie: poporul ăsta a fost prea jucat la Baba Oarbă, a amețit și nu știe încotro s-o ia ca să caute lumina.

Realitatea ne spune că nimănui nu îi mai pasă că au trecut 20, 30 sau 80 de ani și o să mai treacă încă o sută. Noi asta uităm, la anul oricum se mai adaugă un an.. important e să nu hrănim realitatea cu aniversări, pentru că noi nu ne măsurăm nici în ani și nici în ani-lumină, dar ne măsurăm în ce suntem și cât suntem azi.

Nu pledez nici pentru Unire, nici pentru independență, nici pentru Rusia, nici pentru Europa. Eu încă îs legată la ochi în acel joc de-a Baba Oarba, amețită și confuză, flămândă aproape, și însetată, amăgită și trădată și așa cum spunea Kapushon: „Noi tot vorbim dar nici nu știu cum te cheamă. Uite, eu îs de-a lui Crețu din orașul Leova.. Dar eu sunt a nimănui..și mă numesc Moldova”.

Despre „a spune mulțumesc”

Situație: o mamă cu un copil de mână intră în troleibuz. După două stații coboară, dar nu înainte de a înapoia în mod deschis biletul, taxatoarei. Aceasta mulțumește și-l pregătește pentru a-l pasa următorului pasager. Următorul pasager va lua biletul, cel mai probabil nu va riposta că a fost deja folosit și poate chiar îl va lăsa în continuare în mâna taxatoarei, primind și el „mulțumesc-ul” de rigoare. Acum, voi explica pentru ce mulțumește taxatoarea?

Pentru doi lei pe care îi va aduna la ceilalți 5, 10 sau chiar 20. 20 de lei din care va cumpăra o pâine, 1 litru de lapte și un pachet de biscuiți și pentru moment va fi fericită și împăcată cu sine pentru că are un salariu mic și e convinsă că taxele cuvenite a fi percepute din cei 20 de lei, nu fac nicio diferență la bugetul de stat și chiar de ar face, s-ar găsi cineva mai important ca să adune această mică contribuție la alți 100, 200 sau chiar 1000 de lei, trecuți prin mai multe mâini și ajunși în buzunarul unui funcționar public. Și astfel, taxatoarea este cu conștiința împăcată, la fel cum este și mama care a înapoiat biletul, pentru că moldovenii sunt un popor milostiv și solidar, în toate circumstanțele.

Pentru taxatoare urmează o nouă zi în care va mai câștiga 5 sau 10 lei - bonus la salariu, o nouă zi în care va discuta cu pasagerii despre cât de corupți sunt guvernanții, despre cât de coruptă e țara asta și cum ar da orice să fugă de aici și să trăiască într-o țară civilizată. Ea nu știe ce înseamnă asta dar termenul sună bine.

Și pentru copilul care văzuse ieri cum mama înapoiază biletul taxatoarei, urmează o nouă zi. El crește și nu înțelege că în Moldova se poate proceda și altfel. El vine acasă și cere 20 de lei pentru a-i lua o ciocolată profesoarei care a omis două greșeli în testul său, și astfel să-i mulțumească pentru nota mărită. El crește și devine profesor sau medic și acceptă și el „atenții” pentru mici omisiuni și astfel obiceiurile respective formează un stil de viață, un stil de viață pe care îl trăiesc și eu, și tu, și copiii noștri îl vor trăi.

Și nu, acest text nu este despre corupție, pentru că asta pentru moldoveni vizează doar politicienii și oamenii mari în stat. Acest text este despre o mentalitate bolnavă, despre o infecție națională pentru care nu avem niciun antivirus. Pentru că taxatoarea va continua să mulțumească și va lua în fiecare zi o doză tot mai mare din virusul infecției naționale. Și odată s-ar putea să plece într-un mediu mai sănătos. Problema e că, virusul îngheață dar nu dispare niciodată.