O călătorie în jurul lumii

N-am scris niciodată până acum și nici nu am povestit prea multe despre ce am făcut eu iarna trecută în Norvegia. Multe experiențe „tari” în viața asta de 21 de ani nu am avut, dar nici nu cred să mai fie multe care să o poată depăși în intensitate pe cea despre care voi scrie azi. „Ce-ai făcut tu în Norvegia 10 zile? Cum a fost? Cum ai ajuns acolo? De unde ai aflat?” ș.a.m.d. - au fost întrebări la care răspundeam superficial imediat ce m-am întors, pentru că știam că orice cuvinte nu aș alege pentru a răspunde oamenilor curioși, nici unul nu va descrie momentele extraordinare pe care le-am trăit acolo.

Cine ar fi crezut că poți face înconjurul lumii în doar zece zile fără să părăsești Trondheimul? Și cum altfel să numești o călătorie la care mai participă alți 500 de tineri din întreaga lume și ai impresia că spui de 100 de ori pe zi „nice to meet you” și tot de 100 ori pe zi (cu unele excepții) explici unde pe hartă și în lumea asta mare se află țara în formă de struguraș. Pentru studenții care au trăit deja experiența ISFiT, dar și pentru cei care urmează să o trăiască, iată „ce-am făcut eu în Norvegia” în câteva puncte succinte:

1. International Student Festival in Trondheim - festival pentru studenți care are loc o dată la doi ani în cel de-al treilea oraș ca mărime din Norvegia - Trondheim, orășel în care trăiesc atât de mulți studenți, că deja acesta își merită pe bună dreptate calificativul de „orășel studențesc”.

2. Fiind responsabilă la #diez de rubrica „oportunități”, de un an și ceva am oportunitățile pe „mâna mea” ca să zic așa. Când s-au anunțat „aplicările” pentru ISFiT, am scris imediat un articol, iar primul mesaj pe care l-am primit după publicare a fost de la bossul Alex, care fusese pe acolo în 2011: „Aplică la ISFiT!!!”. Am fost mândră să-i răspund: „Da' eu am aplicat deja :p”.

3. Era prima călătorie pe care o plănuiam singură, la care nimeni nu avea să mă aștepte la aeroport și să mă ducă acasă ca să-mi dea de mâncare, prima călătorie la care mă porneam cu inima deschisă, chiar dacă mai târziu aveam să-mi dau seama de grandoarea responsabilității solicitate. Mi-au tăiat un pic din entuziasm cei de acasă și bine au făcut, pentru că asta m-a motivat să mă documentez bine despre bune și despre rele, despre cum, ce de luat și cum de ajuns și, cel mai important, m-au determinat să merg în căutare de „alți moldoveni care au mai fost acceptați”. Politica de confidențialitate a celor de la proiect este atât de mare, încât nu-ți furnizează așa informații, dar fiindcă lumea asta e plină de prieteni, așa s-a făcut că o prietenă avea un prieten care avea o prietenă :)) am aflat despre alți doi „omuleți” care mergeau la ISFiT și față de care nu eram străină cu totul. Și iată așa am început să plănuim în două, după care în trei, marea noastră călătorie nordică. Aveam să întâlnim mai târziu încă cel puțin opt alți omuleți din mica Moldovioară.

Încă doi omuleți de pe târâmuri moldave întâlniți acolo

4. Am luat în calcul cele mai ieftine posibilități și astfel itinerarul nostru a arătat așa: Chișinău - București - Oslo - Trondheim. Microbuz - avion - avion and back: avion (cu mari turbulențe, că ne țineam de mâini și cu străinii) - avion - microbuz.

5. Ajunși în Trondheim, primul loc cu care am făcut cunoștință a fost Studentsamfundet, acea super clădire care îi adună zilnic pe toți studenții din oraș. Acolo ei au localuri mult mai ieftine decât cele obișnuite din oraș, baruri, discoteci, o sală mare pentru festivități, locuri unde poți învăța și alte chestii faine pentru studenți. Deci, Studentsamfundet e visul oricărui student. Eu cu Doina plănuiam când ne întoarcem să punem într-o bună zi bazele unui așa loc la noi în MD. :))

 

Hild și John Rokseth

6. „Scăpați în lumea mare”, ne-am căutat fiecare workshopul, sau altfel spus grupul care avea să devină „familia” noastră pentru acea săptămână. Pentru că da, ISFiT este un festival tare serios, care dezbate în fiecare ediție teme actuale și participanții devin un fel de ambasadori ai statelor lor, pledând pentru acel subiect de discuție care este și tema festivalului. Tema din 2015 a fost Corupția. A fost discutată și analizată timp de 10 zile din 18 puncte de vedere diferite, 18 fiind workshopurile în care participanții au fost împărțiți sau adunați mai bine zis. Eu am fost în „Media”.

7. Întâlnirea cu a doua „familie” - gazdele, a fost la fel de emoționantă, mai ales că deja vorbisem cu Hild, mama gazdă, pe Facebook înainte de festival. Ea m-a asigurat să nu-mi iau prosop sau foehn sau alte chestii pe care mi le poate împrumuta ea, dar și mi-a dat câteva sfaturi de călătorie îndată ce ajung pe pământ norvegian. Am îmbrățișat-o de parcă îmi era dor și nu de parcă o văzusem prima oară, iar în drum spre casă am discutat despre călătorie, despre Moldova și despre cum ea s-a pregătit să mă întâmpine.

8. Mitul că nordicii sunt „reci” este... da, doar un mit. Acolo e frig doar afară, dar în case și în suflete e o căldură fără sfârșit. Eu cred că unica modalitate prin care poți cunoaște cu adevărat cultura unui popor este să stai cu ei, să le trăiești micile obișnuințe, să bei cafeaua de după amiază cu ei, discutând despre politică, să mănânci care de ren cu dulceață de pomușoare, să cânți pe furiș la pianul din sufragerie când nimeni nu e acasă, să te trezești înaintea lor și să te miri că totuși cafeaua e fierbinte, gata pregătită pentru tine, să nu te lase să pleci singură la workshopuri când afară viscolește, să scrie mândri pe Facebook că tu, „fiica lor adoptivă pe o săptămână”, a dat un interviu pentru un ziar local, să-ți traducă știrile de la TV și să te pună la curent cu ce se mai întâmplă prin țărișoara lor, să-ți cumpere un ren de ciocolată de la un târg din apropiere, să-ți dăruiască niște chestii antialunecat, pe care habar n-ai cum să ți le pui în picioare, dar care oricum sunt așa de drăguțe, încât devin cea mai prețioasă amintire din dulapul cu suvenire. Am să opresc aici șirul pentru că există riscul ca nostalgia să-mi încețoșeze vederea, la propriu.

Drumul spre casă (ceea ce se vede e un fel de hambar)

9. La workshopuri am cunoscut cei mai inteligenți oameni cu care am avut ocazia să vorbesc vreodată. Am discutat la modul cel mai serios despre corupție, fiecare povestindu-și istoria de viață și cum a trăit corupția pe pielea lui. Am aflat cum, de fapt, aceasta există în Filipine, Rusia, Costa Rica, Argentina, Ucraina, Congo, Ghana, Estonia, Serbia, China ș.a. Ziua Parlamentului ISFiT a fost de departe cea mai impresionantă. Am votat, am dezbătut în plen și am ales câteva recomandări reale pentru ONU în privința stopării, evitării sau „tratării” infecției globale, corupția. Ah, da, a mai fost și ziua „Dalai Lama” - un bătrânel tare simpatic, care a smuls audienței ropote de aplauze și hohote de râs.

Lucy - fata congoleză cu care mai vorbeam
câteodată în franceză

10. La ISFiT trăiești atâtea cât într-o viață. Oamenii serioși ce discutau ziua despre corupție, seara deveneau cei mai buni prieteni de distracție. Eram într-un val vârtej între discotecile de la Samfundet, de la subsol până la ultimul etaj, doar până la ora 11.20 din păcate, când ultimul meu autobuz pleca spre Melhus. Asta până în ultima seară când am aflat despre „mașina de urgență”. Deci, dacă mergeai din timp la organizatori și le spuneai că tare-tare vrei să rămâi până mai târziu, dar nu ai autobuz de noapte, stabileai cu ei o oră și mergeai atunci, iar ei te duceau până în fața casei cu mașina. Serviciul era pentru toți, doar că nu era dat publicității pentru că vă închipuiți 500 de oameni duși toți cu mașina în fiecare seară. Și iată așa ultima seara s-a încheiat pe la 3, luându-mi rămas bun de la toți. Juanito, cel mai drag prietenaș din Argentina, a mers cu mine în ultima seara până acasă. Acela a fost ultimul moment când ne-am văzut. La 4 deja mă culcam, iar la 7 dimineața urma să am ultimul mic-dejun în familia Rokseth. Fiul lor, Ingolf, nu am mai venit la masă, dar noi am luat împreună un mic-dejun fantastic. Hild, „mama”, m-a umplut cu daruri, John, „tata”, m-a condus până la autobuz și iată așa se termina aventura norvegiană.

Cina cu carne de ren PC: John Rokseth

11. N-am zis nimic despre mult așteptata „free day”. Oh, atunci am fost la cumpărături și m-am plimbat „bramburica” cu Alina, o moldoveancă din Chișinău, apoi am descoperit niște străduțe lăturalnice cu Juanito și apoi m-am întâlnit cu Nastya cu care am mers la mine acasă pentru o cină în sânul familiei. Uitasem să-i spun lui Hild că Nastya e vegetariană și a fost nevoită să-i facă în grabă ceva „special” ei în timp ce noi am mâncat acea carne de ren cu dulceață de pomușoare. Tot atunci i-am cântat „La mulți ani” bunicii mele și am mâncat pentru prima dată înghețată cu coniac din Moldova și am băut cafea făcută de John. După, ne-am pierdut cu Nastya prin oraș. 

Akordy - băiatul din Ghana - la unul din
 preparty-urile noastre

 12. Ei, și despre pre-party-urile de la liderii de workshopuri? A fost prima dată când am văzut cum arată o cameră de „cămin” norvegiană sau mai degrabă un „apartament studențesc”. Seara interculturală de la Rag de acasă (una din liderii de workshop) a arătat cam așa: cină cu orez făcut în stil ghanez, salată în stil egiptean, vin moldovenesc, mix de glume internaționale, povestiri de la fiecare de pe „acasă”, dansuri de toată mâna, inclusiv manele (habar n-am cine a pus) și la final votcă cu lămâie. Olya, o rusoaică focoasă, ne-a învățat cum se bea cu adevărat la ei. Toate aceste pre-party-uri se terminau la Samfundet, doar eu plecam mai devreme, la 11.20.

13. Mi-a plăcut foarte mult cașcavalul lor brun, dar fără waffles cu gem n-are niciun farmec. Asta e și specialitatea cu care norvegienii tare se mândresc. Aa, mai este și peștele, în special somonul pe care-l găsești peste tot și cartofii, desigur, nelipsiți din meniul zilnic.

14. Nu pot să nu zic despre Walk of Peace. În fiecare ediție la ISFiT este premiat un student cu premiul păcii. Anul 2015 a fost al unei fete din Bahrain care a luptat în mod deschis pentru democrație, scriind versuri și citindu-le în public. Pentru asta a fost arestată și torturată. Cu toate acestea, a venit în fața noastră și ne-a povestit cu zâmbetul pe buze povestea ei de viață. Walk of Peace este momentul când cei 500 de studenți, fiecare cu câte o torță aprinsă în mână, împânzesc orașul și merg în liniște până la locul desfășurării ceremoniei de premiere. Noi am cântat până acolo. Foarte frumos a fost.

Photo Credit: Huy Le

15. Interesant de știut e că eu am stat la țară, în Melhus, o suburbie a orașului Trondheim. Când ajungeam noaptea pe la 12 cu ultimul autobuz, era chiar noapte, iar străduța până acasă era un drum de țară neiluminat. Mergeam practic prin câmp deschis, dar era minunată acea priveliște. În urma mea lăsam un oraș adormit, iar în fața mea doar câmp și ici-colo câte o căsuță. Norvegienilor nu le place să fie înghesuiți și de asta vecinii stau departe unul față de altul.

Noaptea călătoreau puțini, iar la stația mea niciodată nu a mai coborât nimeni odată cu mine. Până într-o seară, când la aceeași stație cobora iată și un băiat blonduț, albicios, tipic norvegian cu alte cuvine. Altă cărare n-avea cum să ia, de aceea din start mi-am dat seama că voi avea companie până acasă, deși nu-mi dădeam seama cine putea fi și unde putea merge. A rupt tăcerea el și astfel am aflat că e student și închiriază o casă alături de cea în care stăteam noi, tot proprietate a familiei Rokseth. Uimită am fost când am auzit că știe despre mine câte ceva din povestirile lui Hild, bineînțeles. El stă în oraș cu prietena lui, ambii studiază acolo, deși sunt originari din alt oraș. „See you soon!” Mda... puțin probabil, dar politețea e carte de vizită aici. Aa, am uitat să zic despre faptul că toată lumea aici vorbește măcar un pic de engleză.

16. Să vă zic despre Ski Day. Yey, toată lumea entuziasmată. Hild mi-a închiriat echipament special, totul era pregătit, doar că... incredibil, cât am stat noi acolo a fost așa de cald, că s-a topit zăpada din munți. Da, organizatorii au improvizat un fel de activități „interesante” în ziua aceea și le-a venit buna idee să ne repartizeze în alte grupuri noi, ca să mai cunoaștem alți oameni și bla bla bla, doar că fiecare umbla disperat în acea zi și-și căuta „familia din workshop”. Îngrozitoare zi.

Acum, din Moldova, checkout! (Chekin-urile și Checkout-urile erau obișnuințe la începutul și sfârșitul unei zile, când fiecare împărtășea impresiile din seara precedentă și apoi din ziua respectivă. Ele au continuat și în grupul secret de pe Facebook, mult după ce fiecare a revenit acasă.)

„Înainte eram doar nebun, acum sunt fericit” (U.O - Un om)

„Înainte eram doar nebun, acum sunt fericit”, iată ce a zis un om în miez de noapte (la propriu) când a intrat în rutiera ce mă ducea acasă, la 200 km de un oraș gălăgios. Și da, asta se întâmpla în aceeași zi în care mă gândeam și îmi confirmam a nu știu câta oară că poporul nostru e mai trist în viața de zi cu zi decât ceea ce vedem la nunțile pompoase sau alte manifestații locale.

Ei și parcă microbuzul acela se umpluse așa de un aer optimist și fiecare călător ieșea zâmbind și cred că și drum plăcut spre casă a avut. Și te gândești cât înseamnă o vorbă bună și un chip zâmbitor. Interesant e că așa un gest banal prinde contur de excepțional. Și dacă e excepțional înseamnă că e rar, îmi dau seama. 

Despre ce am vrut să fie această postare? Despre fericire? Nu, mai degrabă despre oameni care o împart necondiționat. În viață n-am întâlnit decât trei persoane care mi-au oferit așa senzație și nu știu cum, volens nolens, dar mai mult cred că volens, m-am legat de ei și am încercat să mă aflu cât mai mult în preajma lor, pentru că în atmosferă pozitivă se naște și înflorește productivitatea.

Și în mintea mea s-a născut un vis, să devin și eu așa persoană pentru cineva. Să fiu și eu un om pozitiv 24/24 și să fiu sursă de energie infinită care să-i miște pe alții din loc. 

Mai pe scurt, împărțiți bucurie atâta cât puteți și stați în preajma oamenilor care vă motivează și vă alimentează cu pozitivism. 

Ceai de măr

Eu știam de compot de măr, de măr copt, de măr dat prin răzătoare, de plăcinta cu măr și de mărul rupt din pomul de la țară și mâncat fără grijă. Eu pe toate le încercasem dar nu și ceaiul de măr. Eu știam că mie mărul îmi place în toate aceste feluri dar nu și în ceai, pentru că astfel eu nu-i știam gustul.

N-are cum să-ți fie dor de ceva de care nu știi și n-are cum să-ți lipsească ceva care nu ai mai văzut sau simțit vreodată. Și cu toate astea atunci când am gustat ceaiul de măr, eu m-am simțit iar la țară, iar în pomul cu mere, iar cu imaginea unei livezi în față. Ceaiul de măr era ceva nou în ceva vechi, era ceva vechi dar nemaivăzut. Era fierbinte, era aromat și era puțin. Am luat doar un pic ca mai apoi să tânjesc după el.

Dovada că fericirea se găsește în lucrurile mici e ceaiul de măr, dar el va rămâne fericire atâta timp cât îl voi păstra nou și proaspăt. El nu are voie să devină o obișnuință. Așa că e mai bine să tânjesc după el. Să ai ce-ți dorești e periculos, pentru că omul nu se mulțumește nicicând cu puțin, de asta mai bine e să nu am deloc. Mai bine să tânjesc după el, după acel ceai de măr, în fiecare zi și amintirea lui va fi fericire. E ciudat cum oamenii caută fericirea departe. E exact cum Paler a zis, că oamenii cred greșit când se gândesc că fericirea e dincolo de orizontul lor, că trebuie mereu să fie imposibil sau măcar greu de atins. E greșit că oamenii nu se uită chiar lângă ei. Și asta din cauză că, ei credeau că au gustat mărul sub toate formele lui și poate câteodată credeau că s-au săturat și de multe ori el poate a rămas pe masă uitat, s-a stricat și a fost aruncat. Dar ei n-au gustat ceaiul de măr... și poate nici nu a trebuit. Poate că ceaiul de măr trebuie gustat doar atunci când ești pregătit să-l valorezi, hotărât să renunți la el înainte de a-l avea.

Ca cine să fim și ca cine să nu fim

Ne-a provocat într-o zi doamna Mariana Tacu, profesoara de Deontologie, să scriem de ce credem noi că jurnaliștii din Moldova au nevoie de etică. Iată că azi, răsfoind prin arhive, am recitit ce scrisesem atunci. Mi-a plăcut azi. Iată ce gândeam eu,  nu foarte demult. 

De multe ori, etica însumează toate lucrurile pe care le pretindem, cu ajutorul cărora ne creăm o imagine, pentru că de obicei, lucrurile care țin de etică sunt bune. Republica Moldova, ca stat la început de cale, pentru că în viziunea mea nu contează câți ani ai dar câte ai reușit să realizezi în acești ani, este un stat care pretinde multe, ceea ce nu e un fapt rău, ci dimpotrivă ambițios, și este unica metodă prin care vom evolua, atât timp cât vom ajunge la nivelul la care să transformăm „pretinderile” în fapte reale.

Noi pretindem că suntem democrați, liberi, independenți, că ne desfășurăm activitățile după niște valori, dar în realitate noi doar vrem să fim așa, pentru că așa sună bine. La fel ca și statul în ansamblu, se manifestă și presa în particular.

De ce are nevoie presa de la noi de etică?

• Pentru că presa noastră nu e liberă.
• Pentru că presa noastră nu e independentă.
• Pentru că presa noastră se alătură listei de „pretinderi”.
• Pentru că la dezbaterile ce țin de problemele jurnaliștilor vin doar frații Brega, câțiva reprezentanți de la Centrul de Jurnalism Independent și studenții care mai împărtășesc anumite valori teoretice, preluate de la profesori care trăiesc într-o realitate mediatică pur academică.
• Pentru că politicienii își permit să spună la evenimente fraze de genul: „Sunt toți de-ai noștri (cu referire la jurnaliști)? E bine.. în curând nu vor mai fi alții.”
• Pentru că presa noastră face campanie electorală de-a lungul anului, iar în câteva săptămâni de campanie reală, diferența constă doar în anunțul de dinainte de publicitate: „Publicitate electorală”, de parcă consumatorul simplu nu vede, nu simte, nu aude. Problema cu presa de la noi, e că își subestimează auditoriul. Oamenii din Moldova sunt mai deștepți decât crede „cineva”. Acest „cineva” însă, e legat de manipulare ca de unica șansă de supravețuire.
• Pentru că presa noastră încearcă să se internaționalizeze. „Fură” de la colegii de breaslă din alte țări, dar nu „fură” bine.
• Pentru că presa de la noi este mai întâi o afacere și apoi o instituție cu responsabilitate socială.
• Pentru că sexul încă se vinde și va continua să se vândă. Unica noastră salvare este să se vândă mai scump.
• Pentru că există televiziuni, care nu pot derula 5 buletine de știri pe zi, fără a demonstra un „topor plin de sânge” în imagini.
• Pentru că susținem că cererea dictează oferta, când de fapt nu am auzit pe nimeni care să fie copleșit de plăcerea vederii acelui „topor plin cu sânge”.
• Pentru că există doar un portal de știri cu numele Știri Pozitive.
• Pentru că jurnaliștii noștri merg la 100 de evenimente cu aceleași 3 întrebări pregătite pentru toate și pentru fiecare.
• Pentru că suntem previzibili, și nu știm să găsim creativitate decât în senzaționalism. Dar greșim pentru că creativitatea nu este mereu senzațională, iar senzaționalul nu e nicicând creativ.
• Pentru că suntem vulnerabili, creduli, naivi, și nu avem modele de urmat.
• Pentru că după absolvirea facultății, uităm să mai deschidem Codul Deontologic.
• Pentru că noțiunea „a fi jurnalist” începe să-și piardă din greutate.
• Pentru că din „schimbarea de look” a unei pseudo-vedete de la noi, se fac 30 de știri.
• Pentru că abuzăm de spiritul de observație, și începem să facem știri din orice, promovând non-valorile, îndepărtându-ne de conceptul de „etică”.

Deși nu am intenționat nicicând să formulez o listă a motivelor pentru care presa noastră are nevoie de etică, am realizat că subiectul respectiv mă deranjează mai mult decât am crezut. Recitind-o, am identificat în „de ce-urile” explicate - probleme. Și astfel am ajuns la concluzia că într-adevăr o necesitate se naște dintr-o problemă sau dintr-o lipsă. Iar misiunea noastră de mai departe, este să identificăm situația reală din Moldova: noi avem probleme de etică sau nu avem etică?

Să respecți un cod de etică, este mai greu decât să respecți legislația. Etica presupune implicarea conștiinței tale pesonale, profesionale, abilitatea ta de a lucra într-o echipă și de a te simți parte din ea. Etica presupune valori în care trebuie să crezi și mai presus de toate, valori în care vrei să crezi. Etica înseamnă să fii bun, iar atunci când ai greșit să știi să recunoști de unul singur, pentru că etica nu te va pune după gratii, dar există posibilitatea ca să fii tu acel care clădește gratiile, între jurnalistul care ești și publicul de care depinzi. Pentru că până la urmă, cea mai importantă acreditare este cea pe care o obții din partea publicului.

Cu riscul de a mă repeta, voi sublinia faptul că acreditarea din partea publicului, trebuie obținută, nu trebuie furată sau cumpărată, pentru că acest lucru nu mai este etic, deja. În ceea ce privește Moldova, eu cred că problemele nu țin nici de faptul că suntem „mici”, săraci și ne-experimentați, dar de punctul țintă pe care ni-l stabilim. Acest punct de țintire trebuie să fie înalt, utopic chiar, ireal pentru realitatea de azi, dar măreț ca ideal.

Atât timp cât mai sunt oameni care cred în etică, în norme, în valori – ei vor stabili împreună, acel punct de țintire pentru presa din Moldova. În acel punct, jurnaliștii vor continua să aibă probleme de etică, dar în acel punct, ei deja vor conștientiza acele probleme, și le vor asuma, ei vor continua să evolueze, pentru că atingerea unei ținte, înseamnă stabilirea alteia, esențial este să fie mai bună decât precedenta.

Dar ce înseamnă „bună” sau „bine”? Care este etalonul după care stabilim ce este bine și ce este rău, or stabilirea unui etalon este o chestiune primordială. „Ca cine? sau Ca cine nu?” Pentru că ideea de a fi unici și de a ne dezvolta separat de influențele cuiva, este extraordinară. Dar și oamenii unici, au puncte de referință, care le influențează mai mult sau mai puțin personalitatea.

Am să susțin că presa moldovenească este încă un copil mic, care trebuie educat. Este un copil care greșește dar învață. De asta avem nevoie de etică, să creștem frumos, să creștem în sus, să credem în „valori și principii”, pe care acum le regăsim doar în bancuri despre politicieni. Noi am ironizat prea mult și am încercat să ne vindem ironia, în timp ce colegii noști din străinătate, își vând calitatea. De aici ar trebui să pronim. Să facem jurnalism de calitate. Calitatea este etalonul nostru.

„Dar eu sunt a nimănui și mă numesc Moldova”

În curând e 27 martie și cine mai știe câți ani se împlinesc de la Unirea Basarabiei cu România. Sărbătorim unii. Ca de obicei punem accent pe numărul de ani care au trecut de atunci și lăsăm comentarii pline de regret pe unde avem ocazia și poate mai cântăm un „deșteaptă-te române” pe ici pe colo, mai legăm un mic drapel de mână și poate chiar ne alăturăm „Tinerilor Moldovei” care trăiesc cu gândul în România Mare, inexistentă la moment.

Niște lucruri de menționat: nici Basarabia nu mai e aceea de la 1918 (și fizic și spiritual) și nici moldoveanul nu mai e român. Nici limba română nu mai știe unde îi e casa și nici noi nu mai știm cine suntem. Noi doar știm că avem probleme și chiar această celebrare e o problemă în sine. Oamenii se pierd în argumente și invoacă istoria, și personalități, și evenimente, pe care da, n-ai cum să le negi. Dar oamenii prea se lasă copleșiți de sentimente și emoții. Realitatea e alta și așa cum e ea, nu ne permite ca o eventuală Unire în anul două mii și un pic să fie asemănată cu ceea ce s-a întâmplat la 1918.

Nu vreau să-mi atrag huiduieli din parte unioniștilor, dar un lucru e sigur, noi nu avem identitate. De câte ori, nu mi s-a întâmplat să fiu întrebată de străini: Voi în Moldova vorbiți rusa? Nu.., româna! Dar ce legătură aveți cu românii? Și se începe.. „Once upon a time..” Și la urmă concluzia lor: „Voi nu aveți o limbă a voastră?” Și eu.. Nu, pentru că noi nu am fost predestinați să fim așa de capul nostru pe Pământ. Și da, îmi recunosc istoria și apartenența latină și iubesc limba română și știu că a suferit biata de ea multe ofense, dar eu privesc dintr-o perspectivă mai largă lucrurile, din perspectiva pseudo-poporului independent din fosta Basarabie: poporul ăsta a fost prea jucat la Baba Oarbă, a amețit și nu știe încotro s-o ia ca să caute lumina.

Realitatea ne spune că nimănui nu îi mai pasă că au trecut 20, 30 sau 80 de ani și o să mai treacă încă o sută. Noi asta uităm, la anul oricum se mai adaugă un an.. important e să nu hrănim realitatea cu aniversări, pentru că noi nu ne măsurăm nici în ani și nici în ani-lumină, dar ne măsurăm în ce suntem și cât suntem azi.

Nu pledez nici pentru Unire, nici pentru independență, nici pentru Rusia, nici pentru Europa. Eu încă îs legată la ochi în acel joc de-a Baba Oarba, amețită și confuză, flămândă aproape, și însetată, amăgită și trădată și așa cum spunea Kapushon: „Noi tot vorbim dar nici nu știu cum te cheamă. Uite, eu îs de-a lui Crețu din orașul Leova.. Dar eu sunt a nimănui..și mă numesc Moldova”.

Despre „a spune mulțumesc”

Situație: o mamă cu un copil de mână intră în troleibuz. După două stații coboară, dar nu înainte de a înapoia în mod deschis biletul, taxatoarei. Aceasta mulțumește și-l pregătește pentru a-l pasa următorului pasager. Următorul pasager va lua biletul, cel mai probabil nu va riposta că a fost deja folosit și poate chiar îl va lăsa în continuare în mâna taxatoarei, primind și el „mulțumesc-ul” de rigoare. Acum, voi explica pentru ce mulțumește taxatoarea?

Pentru doi lei pe care îi va aduna la ceilalți 5, 10 sau chiar 20. 20 de lei din care va cumpăra o pâine, 1 litru de lapte și un pachet de biscuiți și pentru moment va fi fericită și împăcată cu sine pentru că are un salariu mic și e convinsă că taxele cuvenite a fi percepute din cei 20 de lei, nu fac nicio diferență la bugetul de stat și chiar de ar face, s-ar găsi cineva mai important ca să adune această mică contribuție la alți 100, 200 sau chiar 1000 de lei, trecuți prin mai multe mâini și ajunși în buzunarul unui funcționar public. Și astfel, taxatoarea este cu conștiința împăcată, la fel cum este și mama care a înapoiat biletul, pentru că moldovenii sunt un popor milostiv și solidar, în toate circumstanțele.

Pentru taxatoare urmează o nouă zi în care va mai câștiga 5 sau 10 lei - bonus la salariu, o nouă zi în care va discuta cu pasagerii despre cât de corupți sunt guvernanții, despre cât de coruptă e țara asta și cum ar da orice să fugă de aici și să trăiască într-o țară civilizată. Ea nu știe ce înseamnă asta dar termenul sună bine.

Și pentru copilul care văzuse ieri cum mama înapoiază biletul taxatoarei, urmează o nouă zi. El crește și nu înțelege că în Moldova se poate proceda și altfel. El vine acasă și cere 20 de lei pentru a-i lua o ciocolată profesoarei care a omis două greșeli în testul său, și astfel să-i mulțumească pentru nota mărită. El crește și devine profesor sau medic și acceptă și el „atenții” pentru mici omisiuni și astfel obiceiurile respective formează un stil de viață, un stil de viață pe care îl trăiesc și eu, și tu, și copiii noștri îl vor trăi.

Și nu, acest text nu este despre corupție, pentru că asta pentru moldoveni vizează doar politicienii și oamenii mari în stat. Acest text este despre o mentalitate bolnavă, despre o infecție națională pentru care nu avem niciun antivirus. Pentru că taxatoarea va continua să mulțumească și va lua în fiecare zi o doză tot mai mare din virusul infecției naționale. Și odată s-ar putea să plece într-un mediu mai sănătos. Problema e că, virusul îngheață dar nu dispare niciodată.