Ceai de măr

Eu știam de compot de măr, de măr copt, de măr dat prin răzătoare, de plăcinta cu măr și de mărul rupt din pomul de la țară și mâncat fără grijă. Eu pe toate le încercasem dar nu și ceaiul de măr. Eu știam că mie mărul îmi place în toate aceste feluri dar nu și în ceai, pentru că astfel eu nu-i știam gustul.

N-are cum să-ți fie dor de ceva de care nu știi și n-are cum să-ți lipsească ceva care nu ai mai văzut sau simțit vreodată. Și cu toate astea atunci când am gustat ceaiul de măr, eu m-am simțit iar la țară, iar în pomul cu mere, iar cu imaginea unei livezi în față. Ceaiul de măr era ceva nou în ceva vechi, era ceva vechi dar nemaivăzut. Era fierbinte, era aromat și era puțin. Am luat doar un pic ca mai apoi să tânjesc după el.

Dovada că fericirea se găsește în lucrurile mici e ceaiul de măr, dar el va rămâne fericire atâta timp cât îl voi păstra nou și proaspăt. El nu are voie să devină o obișnuință. Așa că e mai bine să tânjesc după el. Să ai ce-ți dorești e periculos, pentru că omul nu se mulțumește nicicând cu puțin, de asta mai bine e să nu am deloc. Mai bine să tânjesc după el, după acel ceai de măr, în fiecare zi și amintirea lui va fi fericire. E ciudat cum oamenii caută fericirea departe. E exact cum Paler a zis, că oamenii cred greșit când se gândesc că fericirea e dincolo de orizontul lor, că trebuie mereu să fie imposibil sau măcar greu de atins. E greșit că oamenii nu se uită chiar lângă ei. Și asta din cauză că, ei credeau că au gustat mărul sub toate formele lui și poate câteodată credeau că s-au săturat și de multe ori el poate a rămas pe masă uitat, s-a stricat și a fost aruncat. Dar ei n-au gustat ceaiul de măr... și poate nici nu a trebuit. Poate că ceaiul de măr trebuie gustat doar atunci când ești pregătit să-l valorezi, hotărât să renunți la el înainte de a-l avea.