„Dar eu sunt a nimănui și mă numesc Moldova”

În curând e 27 martie și cine mai știe câți ani se împlinesc de la Unirea Basarabiei cu România. Sărbătorim unii. Ca de obicei punem accent pe numărul de ani care au trecut de atunci și lăsăm comentarii pline de regret pe unde avem ocazia și poate mai cântăm un „deșteaptă-te române” pe ici pe colo, mai legăm un mic drapel de mână și poate chiar ne alăturăm „Tinerilor Moldovei” care trăiesc cu gândul în România Mare, inexistentă la moment.

Niște lucruri de menționat: nici Basarabia nu mai e aceea de la 1918 (și fizic și spiritual) și nici moldoveanul nu mai e român. Nici limba română nu mai știe unde îi e casa și nici noi nu mai știm cine suntem. Noi doar știm că avem probleme și chiar această celebrare e o problemă în sine. Oamenii se pierd în argumente și invoacă istoria, și personalități, și evenimente, pe care da, n-ai cum să le negi. Dar oamenii prea se lasă copleșiți de sentimente și emoții. Realitatea e alta și așa cum e ea, nu ne permite ca o eventuală Unire în anul două mii și un pic să fie asemănată cu ceea ce s-a întâmplat la 1918.

Nu vreau să-mi atrag huiduieli din parte unioniștilor, dar un lucru e sigur, noi nu avem identitate. De câte ori, nu mi s-a întâmplat să fiu întrebată de străini: Voi în Moldova vorbiți rusa? Nu.., româna! Dar ce legătură aveți cu românii? Și se începe.. „Once upon a time..” Și la urmă concluzia lor: „Voi nu aveți o limbă a voastră?” Și eu.. Nu, pentru că noi nu am fost predestinați să fim așa de capul nostru pe Pământ. Și da, îmi recunosc istoria și apartenența latină și iubesc limba română și știu că a suferit biata de ea multe ofense, dar eu privesc dintr-o perspectivă mai largă lucrurile, din perspectiva pseudo-poporului independent din fosta Basarabie: poporul ăsta a fost prea jucat la Baba Oarbă, a amețit și nu știe încotro s-o ia ca să caute lumina.

Realitatea ne spune că nimănui nu îi mai pasă că au trecut 20, 30 sau 80 de ani și o să mai treacă încă o sută. Noi asta uităm, la anul oricum se mai adaugă un an.. important e să nu hrănim realitatea cu aniversări, pentru că noi nu ne măsurăm nici în ani și nici în ani-lumină, dar ne măsurăm în ce suntem și cât suntem azi.

Nu pledez nici pentru Unire, nici pentru independență, nici pentru Rusia, nici pentru Europa. Eu încă îs legată la ochi în acel joc de-a Baba Oarba, amețită și confuză, flămândă aproape, și însetată, amăgită și trădată și așa cum spunea Kapushon: „Noi tot vorbim dar nici nu știu cum te cheamă. Uite, eu îs de-a lui Crețu din orașul Leova.. Dar eu sunt a nimănui..și mă numesc Moldova”.